Ești dor și dragoste - pămînt străbun

„Satul meu – floare pe plai”

 „Aici apa e mai dulce şi pîinea mai gustoasă”

       Baştina – la rostirea acestui cuvînt din şapte litere, sufletul ţi se umple de dragoste, bucurie şi căldură. Aceste sentimente le simt şi le trăiesc profund, căci, pentru mine, satul meu este cel mai frumos din lume. Ador locul meu de baştină şi mă mîndresc că m-am născut aici şi în această perioadă. Pe aceste meleaguri mi-am cunoscut limba, frumoasa limbă a strămoşilor mei. Aceasta a fost una din cele mai preţioase valori pe care mi le-a dăruit baştina. Aici am descoperit frumoasele dansuri populare şi hora, pe care am dansat-o nu o dată. Aici am auzit pentru prima dată cîntecele folclorice şi pentru prima dată le-am cîntat.

       Satul natal nu e pur şi simplu pămîntul pe care trăim, ci e pămîntul întărit pe oasele strămoşilor noştri. Satul natal e cel care te aşteaptă mereu, oriunde ai fi plecat. E cel care aprinde în inima fiecăruia flacăra patriotismului, sentiment profund şi emoţionant.

Satul Pociumbeni este satul copilăriei mele, sat ascuns în sînul dealurilor pitoreşti, acolo unde soarele luminează sus pe cer, acolo unde o mamă iubitoare mă aşteaptă mereu... Acesta este satul meu – satul ca o amintire dulce despre lanurile de grîu, ce freamătă vara sub adierea vîntului, despre izvoarele cu apă cristalină ce îmi potoleau setea în cele mai dogoritoare veri, despre cuptorul uns cu lut, care mă încălzea cînd gerul aprig făcea să scîrţîie zăpada sub picioare, despre şcoala ce mi-a deschis calea spre cunoaştere, despre mîinile calde ale bunicăi care m-au legănat...

       Meleagul natal este o lume în care întotdeauna te regăseşti, lume în care niciodată nu te rătăceşti. Noi oamenii – piloni ai acestei lumi, avem grijă ca izvoarele de lumină să nu sece nicicînd şi ca fiece firicel de iarbă să ne amintească de dragostea eternă ce o purtăm pentru plaiul strămoşesc care va semnifica mereu Omenia, Demnitatea, Libertatea şi Dragostea. 

 

„...Nu aş putea exista fără el!”  

„Pociumbeni – sat cu istorie seculară”

       O maximă spune: „Istoria ne arată ce am fost, de unde venim şi ce vom fi”. Eu aş mai susţine că fiecare din noi trebuie să cunoască istoria meleagului natal, căci anume de acolo-i sunt rădăcinile şi de acolo îşi ia zborul în lumea mare. De fapt meleagul natal suntem chiar noi. Căci prin noi el respiră, prin noi el înfloreşte.

Fiecare localitate îşi are biografia sa, pe parcursul secolelor creîndu-şi o imagine, un specific al său. Nu face excepţie în acest sens nici satul meu natal, Pociumbeni.

       Pociumbeni este un sat mic din partea de nord-vest a Moldovei anume din raionul Rîşcani. Fiind situat pe ambele maluri ale rîului Ciuhur (Ciugur) şi înconjurat din toate părţile de stînci iar din partea de vest de pădure.

 Despre istoria denumirii localităţii cunosc de la strămoşi, că provine de la pociumb ( sinonim cu cuvîntul ţăruş) de care boierul satului îşi lega animalele la păscut pe moşiile sale. În cele mai vechi documente se spcifică că a fost întemeiat în secolul al XVIII-lea. În centul satului se află din secolul al XIX-lea cimitirul familiei boierului – poetului basarabean Teodor Vârnav (1801 – 1868). Se mai înalţă un monument consacrat eroilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Satul are o biserică cu hramul “Sf. Cuv. Maica Prascheva apărătoarea Moldovei “. Pe cînd hramul satului este pe 14 octombrie cînd se sărbătoreşte “Acoperămintul Maicii Domnului”. Satul se mai mîndreşte şi cu un gimnaziu care a fost construit pe vechea casă a boierului ; grădiniţă de copii; casă de cultură. Dar cea mai mare bogăţie a lui sunt oamenii – circa 900, care păstrează tradiţiile şi culturile moştenite din strămoşi.

Eu cred că oricine vizitează această localitate mică, dar încîntătoare, întotdeauna va fi încercat de o sinceră nostalgie şi îşi va dori să revină în aceste locuri minunate.

       ... M-am despărţit de satul meu, dar îl păstrez cu sfinţenie în inima mea. Casa părintească, chipul drag al părinţilor mă fac să revin de cîte ori dorul îmi înţeapă inima.

„Dragule, meleagule”

Viaţa şi opera lui Teodor Vârnav

     Intre multe lucruri pretioase pe care le ascund fondurile bibliotecilor publice se afla si o cartulie de citeva zeci de pagini cu titlul "Istoria vietii mele"; scrisa in 1845 de boierul-poetul moldovean Teodor Vârnav (un „autentic scriitor român, năpăstuit de uitarea urmaşilor”, avea „inima cât o ţară..., cât toate ţările româneşti la un loc”), cartea a fost descoperita de ginerele autorului, Alexandru Rod-di-deal din Falticeni, publicata de Artur Gorovei in 1893 si, in volum, abia in 1908, repetind, parca, viata aventuroasa si firea nestatornica a fiului de boier scapatat, cu anii de scoala opriti la invatatura pe care a putut-o primi de la preotul satului Floresti si de la un dascal, pe nume Iftimie, din Hreatca, in tinutul Tecuciului. Nemaiavind avere - casa, masa, fete, ioc! - boierul s-a apucat de scris si

bine a facut pentru ca, iata, aventurile acestui moldovean de la inceputul secolului XIX prilejuiesc descrierea unor diverse medii sociale, a moravurilor, amanuntelor pitoresti, de pe o intinsa arie geografica, incepind cu satul Floresti, trecind prin Lamasenii Sucevei, apoi Iasi, Bucuresti, Sibiu, Cernauti, Hotin si sfirsind cu "asezarea" definitiva in satul Pociumbeni din "tinutul Esilor".

     "Anecdotul romanicesc" al lui Teodor Virnav intereseaza, in primul rind, prin regia intimplarilor povestite cu sart, intr-o limba care pastreaza culoarea locala si are azi inca bogate resurse artistice. La 1845 se cultiva inca "fiziologia"; nu altceva face Teodor Virnav in autobiografia sa, reusind citeva fine descrieri ale unor categorii si medii sociale, precum si portrete expresive ale tipurilor ce le reprezinta: iata, de pilda, negustorul bogat Constantin Ladŕ, un personaj tipic pentru "seria" mai micilor sau mai marilor imbogatiti pe Lipscanii

Bucurestiului, unde boierul scapatat din Moldova face o scurta

"ucenicie" in "lipscanie", intr-o dugheana a unui oarecare

Constantin Nazlim: "In vremea aceea, el (Constantin Ladŕ - n.n.) era in virsta de peste 30 ani, holtei, frumos la fata, cu ochii albastri, cu parul negru, la stat de mijloc, cu cautarea vesela si priincioasa, iubea sa aiba masa curata de 7 sau 8 feluri de bucate, vin bun si desert, si avea mare aplecare asupra gastronomiei. In posturi, miercurile si vinerile postea, insa cu bucate de peste proaspat adus in fiinta lui viu din apa Dimbovita ce curge prin mijlocul Bucurestilor. Afara de nationalnicele limbi greceste si romaneste, vorovea slobod nemteste, frantuzeste si italieneste. Avea intrare pe la casele boierilor, insa mai multa pe la a contulatilor europienestilor puteri ce locuia pe acea vreme in Bucuresti. Era om insemnat la ocirmuire, si la toate pricinile ce urmau intre cei mai cu stare negutatori, totdeauna se orinduia mediator. Tinea magazia la hanul lui Sarban Voda. Mai tinea in tovarasie cu o cumpanie otcupuri, precum ocne, vami si poste, pentru cari avea doi osabiti pricacici si un gramatic (pismovoditel) care in acea vreme era pomenitul mai sus Ianachi". Boier mare, negustor angrosist, sforar pe la ocirmuire, dar stiind greceste, romaneste, nemteste, frantuzeste si italieneste.

     Si mai e ceva foarte pretios in cartea boierului Teodor Virnav: farmecul cu totul special al limbii romane vechi.    Meditând asupra situaţiei deplorabile a populaţiei autohtone din spaţiul basarabean, Vârnav relevă starea de degradare a acesteia ca identitate naţională în condiţiile de izolare culturală de restul ţării, dezbinării "de arbor, turchină". Poezia este semnificativă nu numai prin modul de a cugeta al autorului, dar şi sub aspectul limbii utilizate:

Cetind ce să scrie, cu dovezi şi tâlc,

Într-o istorie rusască, eu zic:

Noi dormim pe vatră, ca iarna lăieşii:

Nu-ntrebăm vrodată ce fac megieşii,

Ai noştri rumâni, fraţii cei viteji,

Când cu cei păgâni, avea războaie, sfezi;

În noi s-au răcit sângile rumân,

El s-au hultuit acum cu strein.

Noi ne-am dezbinat de arbor, turchină,

Care au umbrat slava cea rumână.

Noi astăzi avem strein element,

Puţintei suntem daco-români drept:

De la noi lipseşte enthuaz şi râvnă,

Ce le pomeneşte hronica rumână,

C-au fost oarecând la al nostru neam,

În vreme de demult, când aveam un han

Din al nostru sânge, din a noastră viţă

Care nu se stinge, au rămas sămânţă.

Ni s-au scurtat mâna, limba ni-i legată

A face vreo mână nou nu se iartă.

 

“Locul unde te-ai născut e ca pîinea pe pămînt”

Satul meu, grădină-n floare

Satul meu, grădină-n floare,

Te iubeşte mic şi mare.

Tu eşti floarea florilor

Bucuria ochilor.

Sat frumos dintre vîlcele,

Tu eşti plin de nemurele.

Sat cu oameni gospodari,

Buni plugari şi meşteri mari.

Oriunde m-ar duce vîntul

Tot la tine-mi va fi gîndul,

La căsuţa părintească,

La ţărîna strămoşească.

Satule, bogatule,

Frumosul meu pămînt,

Cu tine pe vecie

Făcut-am legămînt.

Oriunde eu m-aş duce,

Oriunde aş pleca,

Să mă întorc la tine,

Preascumpă vatra mea.